Introducere

20.02.2013

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția Europeană), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Curtea Europeană este un organ de jurisdicție internațională creat în cadrul Consiliului Europei. Ea poate fi sesizată de orice persoană fizică sau juridică care pretinde că un stat membru la Convenție i-a încălcat un drept prevăzut de Convenția Europeană și Protocoalele sale adiționale. Cererile depuse la Curtea Europeană pot fi îndreptate doar împotriva unui stat membru, și nu împotriva unor persoane fizice sau juridice.

Sediul Curții Europene se află la Strasbourg, Franța. Adresa Curții este:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Consiliul Europei

F-67075 Strasbourg CEDEX, Franța

Fax: +333 88  41 27 30

Pagina web: http://www.echr.coe.int/ECHR/homepage_en

Examinând cererile depuse, Curtea Europeană nu reexaminează în fond situațiile juridice puse în discuție la nivel național. Ea nu stabilește nici dacă reclamantul trebuia să câștige un dosar la nivel național sau dacă învinuirile aduse împotriva reclamantului au fost întemeiate. Curtea doar statuează în ce măsură autoritățile naționale ale statelor membre au respectat drepturile garantate de Convenție și Protocoalele sale adiționale.

Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre la Convenție (în prezent, în număr de 47).

Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din lista de trei candidați propuși de fiecare Stat. Ei sunt aleși pentru un mandat de nouă ani de zile și nu pot fi realeși. Judecătorii sunt divizați în 5 diviziuni administrative, numite Secțiuni.

Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea își desfășoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei judecători, Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de șaptesprezece judecători.  Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei și al Marii Camere; în cazul absenței acestui judecător sau când el nu-și poate desfășura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.

Cererile vădit inadmisibile sunt examinate de către judecătorul unic. Acesta nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Statului în numele căreia a fost ales.

Comitetul de trei judecători poate hotărî, prin vot unanim, admisibilitatea cererii și să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării și aplicării Convenției și a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudență bine definită a Curții.

Soluționarea cererilor poate, de asemenea, să fie diferită Camerei de șapte judecători, care se poate pronunța asupra admisibilității și a fondului, cu o majoritate de voturi.

În mod excepțional, unele cereri pot fi examinate în Marea Cameră, compusă din 17 judecători.

Din toate cererile la Curte doar aproximativ 5% ajung să fie examinate în fond. Celelalte cereri sunt declarate „inadmisibile” pe motiv că nu satisfac condițiile formale stabilite de Convenție (art. 34 și 35 ale Convenției).

Prin hotărârea sa, Curtea poate constata violarea Convenției și acorda compensații materiale și morale. Compensațiile morale acordate de Curte, în dependență de încălcările constatate, se plasează între câteva sute și câteva mii de euro. Curtea acordă compensații de peste EUR 40 000 foarte rar.

Supravegherea executării hotărârilor Curții Europene este pusă în sarcina Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Sunt practic inexistente cazurile când guvernul pârât nu plătește sumele dispuse spre plată prin hotărârile Curții.