Cererile comunicate de CtEDO Guvernului Moldovei în martie 2011

27 04 2011

În luna martie 2011 CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Mudric c. Moldovei (cererea nr. 74839/10), Eremia și alții c. Moldovei (cererea nr. 3564/11), Lady S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 39804/06), Business - Investitii pentru Toti SA și Boris Iampolschi c. Moldovei (cererea nr. 45682/07) și NORD-UNIVERSAL S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 29096/06).

***

În cauza Mudric c. Moldovei, reclamanta Lidia Mudric, cu o vârstă de 72 de ani, după divorțul cu soțul său, locuiește în casa care îi aparține atât ei, cât și fostului soț.

Potrivit reclamantei, la data de 31 decembrie 2009, fostul ei soț, a pătruns în casa ei și a bătut-o. El a procedat în același mod la data de 19 februarie 2010, de atunci el s-a instalat permanent în casa reclamantei.

Reclamanta a obținut un raport medical, care confirma leziunile corporale cauzate. La data de 18 martie 2010 ea s-a plâns la poliție și altor autorități. La fel ea s-a plâns că în pofida faptului că poliția cunoștea situația dată, nu a întreprins nimic pentru a o proteja.

La data de 27 martie 2010, reclamanta din nou a fost bătută de către fostul ei soț. La data de 30 martie 2010, reclamanta a fost informată de autorități că faptele care ea s-a plâns s-au confirmat parțial, însă datorită bolii psihice a fostului soț, acesta nu a putut fi sancționat.

Autoritățile au promis să ia măsuri, iar la data de 22 iunie 2010 instanța de judecată a dispus evacuarea fostului soț al reclamantei și l-a obligat pe acesta să stea departe de reclamantă și casa ei. Însă, această hotărâre judecătorească nu a fost executată. La data de 17 iulie 2010 reclamanta iarăși a fost bătută de către fostul ei soț. Ca răspuns la noua plângere a reclamantei, instanța de judecată a emis o nouă hotărâre, similară cu cea din 22 iunie 2010. La fel, această hotărâre judecătorească nu a fost executată.

La data de 6 decembrie 2010, reclamanta iarăși a fost bătută de către fostul ei soț. La data de 16 decembrie 2010 reclamanta a obținut a treia hotărâre judecătorească, similară cu celelalte două hotărâri judecătorești emise anterior.

Pe parcursul perioadei relevante, reclamanta și avocatul ei au depus numeroase plângeri la comisariatul de poliție, procuratură, și alte autorități, cerând protejarea reclamantei și pedepsirea fostului ei soț. La momentul depunerii prezentei cereri nici o măsură nu a fost luată pentru a asigura că fostul soț al reclamantei să fie obligat să urmeze un tratament a bolii sale.

În fața Curții reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 al Convenției, de faptul că autoritățile au tolerat relele tratamente la care a fost supusă în casa sa, și că au eșuat să execute hotărârile judecătorești menite să asigure protecția reclamantei. De asemenea, s-a plâns în temeiul art. 14 combinat cu art. 3 și 8 al Convenției, în ceea ce privește discriminarea sa de către autorități din cauza sexului ei, negând dreptul ei de a trăi o viață fără violență. În final, s-a plâns în temeiul art. 17 al Convenției că refuzul autorităților de a-l sancționa pe fostul ei soț, ia permis să-și continue acțiunile sale ilegale, ce a dus la distrugerea drepturilor reclamantei.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A avut loc o violare a art. 3 al Convenției? În particular, dacă autoritățile și-au onorat obligațiile sale pozitive de protecție a reclamantei împotriva violenței domestice și atragere la răspundere a persoanei vinovate de această violență?

2. A avut loc o violare a art. 8 al Convenției?

3. A avut loc o violare a art. 14 al Convenției în conjuncție cu art. 3 și/sau art. 8 al Convenției?

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de către D. Străisteanu, avocat în Chișinău.

***

În cauza Eremia și alții c. Moldovei, reclamantele, Lilia Eremia, Doina Eremia și Mariana Eremia, sunt născute în 1973, 1995 și 1997, și locuiesc în Vălcineț.

Prima reclamantă este căsătorită cu un ofițer de poliție (A). A doua și a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit reclamantelor, A. deseori venea acasă în stare de ebrietate, și agresa prima reclamantă, uneori în prezența fiicelor sale. În luna iulie 2010 prima reclamantă a depus a cerere de divorț, după care, A. a devenit mai violent, lovind și insultând pe prima reclamantă și pe fiicele sale. Pe 18 septembrie 2010 A. a fost sancționat administrativ de către instanța de judecată. Pe 30 septembrie 2010 A. a fost avertizat de către Ministerul Afacerilor Interne să-și înceteze comportamentul său violent.

La data de 5 noiembrie 2010 A. a venit acasă beat și a bătut-o pe prima reclamantă. La data de 6 noiembrie 2010 prima reclamantă a depus o plângere la procuratură.

La data de 11 noiembrie 2010 A. iarăși a lovit-o pe prima reclamantă în prezența fiicelor sale. El a procedat în același mod la data de 12 noiembrie 2010, aceasta sufocându-se, după care ea (prima reclamantă) și-a pierdut vocea pentru o zi și jumătate.

La data de 29 noiembrie 2010, avocatul primei reclamante a solicitat Judecătoriei Călărași să aplice o măsură preventivă față de A. La data de 9 decembrie 2010 A. a fost obligat să părăsească casa în care locuia împreună cu reclamanta pe un termen de 90 de zile și i s-a interzis să se apropie de reclamante la o distanță de 500 m. și să le contacteze. Avocatul a informat poliția, procuratura și autoritatea pentru protecția socială despre încheierea judecătorească privind aplicarea măsurii preventive respective.

La data de 10 decembrie 2010, Comisariatul de poliție din Călărași a pus în aplicare încheierea judecătorească emisă la data de 9 Decembrie 2010.

La data de 14 decembrie 2010 A. a fost avertizat de către Comisariatul de poliție din Călărași să-și înceteze comportamentul violent, fiind confirmat în scris faptul aducerii la cunoștința lui A. a încheierii judecătorești emisă pe data de 9 Decembrie 2010. La fel, poliția locală a confirmat că A. a părăsit casa în care locuia cu familia sa, și a trecut cu traiul într-o clădire care se află în proprietatea autorității publice locale.

La data de 16 decembrie 2010, A. observând-o pe prima reclamantă în stradă a urmărit-o, a insultat-o și încercând să o oprească. La fel A. a continuat să procedeze în același mod într-un magazin în care reclamanta a încercat să se refugieze.

La data de 19 decembrie 2010 A. a intrat în casa în care locuia familia lui, încălcând restricțiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. El a lovit-o și a insultat-o pe prima reclamantă. La data de 23 decembrie 2010, prima reclamantă s-a plâns la poliție privind incidentele apărute pe 16 și 19 decembrie. Majoritatea plângerilor depuse la diferite autorități competente au fost transmise procuraturii Călărași.

La data de 10 ianuarie 2011 reclamantele au fost invitate la comisariatul de poliție să depună declarații întru susținerea plângerilor lor împotriva lui A. În ceea ce privește prima reclamantă, ea a fost nevoită să-și retragă plângerea, deoarece antecedentele penale și pierderea locului de muncă a soțului său s-ar fi reflectat negativ asupra educației fiicelor lor și asupra perspectivelor carierei. O altă întâlnire, de această dată împreună cu A. a fost stabilită pe 11 ianuarie 2011. Pe parcursul acestei întâlniri prima reclamantă și-a exprimat dorința de a divorța și ea a susținut că nu a dorit să-i cauzeze probleme soțului său.

La data de 13 ianuarie 2011, A. a mers la casa familiei lui, violând restricțiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. De asemenea, el a lovit-o și a insultat-o pe prima reclamantă, simulând strangularea ei, și amenințând-o ca o va omorî pe ea și pe mătușa ei dacă prima reclamantă va continua să depună plângeri împotriva lui. La data de 14 ianuarie 2011, medicul a depistat leziuni pe gâtul reclamantei.

La data de 17 ianuarie 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A.

În fața Curții reclamantele s-au plâns, în temeiul art. 3 al Convenției, de faptul că autoritățile au fost inactive în vederea protejării împotriva violenței domestice și atragerii la răspundere a făptuitorului. De asemenea s-au plâns, în temeiul art. 14 al Convenției combinat cu art. 8 și art. 3, că autoritățile au eșuat să aplice legislația națională, menită să protejeze victimele violenței domestice, datorită unor idei preconcepute referitor la rolul femeii în familie. În final, ele s-au plâns, în temeiul art. 17 al Convenției, că din cauza refuzului de a aplica legislația națională întru protejarea reclamantelor împotriva violenței domestice, autoritățile distrug deliberat drepturile garantate de Convenție.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A avut loc o violare a art. 3 al Convenției? În particular, dacă autoritățile și-au onorat obligațiile sale pozitive de protecție a reclamantelor împotriva violenței domestice și atragere la răspundere a persoanei vinovate de această violență?

2. A avut loc o violare a art. 8 al Convenției?

3. A avut loc o violare a art. 14 al Convenției în conjuncție cu art. 3 al Convenției?

Reclamantele sunt reprezentate în fața Curții de către D. Străisteanu, avocat în Chișinău.

***

În cauza Lady S.R.L. c. Moldovei, reclamanta este o companie cu sediul Moldova, mun. Chișinău.

La data de 08 iunie 1999, compania reclamanta a achiziționat un apartament cu o suprafață de 37 m.p. situat pe adresa: strada P.R., 55A, mun. Chișinău.

La data de 13 decembrie 2002, Primăria mun. Chișinău a dat în arendă companiei reclamantă spațiile situate pe aceeași adresă, cu o suprafață totală de 244,5 m.p.

La data de 15 ianuarie 2004, compania reclamantă și Primăria mun. Chișinău au semnat un contract de vânzare – cumpărare a sediului respectiv.

În cadrul unui proces intentat de o a treia companie împotriva Primăriei mun. Chișinău, Curtea Supremă de Justiție a dispus prin decizia din 24 mai 2004, evacuarea Primăriei din încăperile ocupate, printre altele, și cele de pe adresa: strada P.R., 55A, mun. Chișinău. Unul din motivele invocate de către Curtea Supremă de Justiție a fost că „lotul de teren de pe strada P.R.” a fost transmis companiei S. pentru demolare printr-o decizie a Primăriei mun. Chișinău din data de 24 iulie 1997. Compania reclamantă nu a fost citată în legătură cu acest proces judiciar.

Ulterior, compania S. a intentat o acțiune cerând, printre altele, declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 și evacuarea încăperilor ocupate pe adresa : strada P.R., 55A, mun. Chișinău.

La data de 13 februarie 2006 Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea integral, referindu-se, printre altele, la decizia Curții Supreme de Justiție din 27 mai 2004 și decizia Primăriei mun. Chișinău din 24 iulie 1997.

Compania reclamantă a înaintat recurs, invocând că încăperile procurate de pe strada P.R., 55A, mun. Chișinău nu au fost vizate de decizia Primăriei mun. Chișinău și nici de decizia CSJ din 27 mai 2004.

Prin decizia din 06 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs și a menținut soluția instanței de fond, reținând următoarele:

„prin decizia Curții Supreme de Justiție din 24 mai 2004 a fost stabilit, valoare de lucru judecat, că clădirea nr. 55A … situată pe teren din strada P.R., mun. Chișinău a fost transmisă companiei S., în rezultat, terenul a fost vizat de decizia Primăriei mun. Chișinău din 24 iulie 1997 …

Prin urmare, actele juridice contestate contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 au fost încheiate fără a lua în considerație drepturile preferențiale de posesie și folosință a companiei S.„

Curtea Supremă de Justiție, de asemenea, a dispus restitutio in integrum în rezultatul anulării contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004. În ceea ce privește apartamentul procurat de compania reclamantă la 08 iunie 1999, instanța a constatat că apartamentul respectiv nu a fost obiect al litigiului.

La o dată necunoscută, compania reclamantă a înaintat o cerere de revizuire la decizia din 27 mai 2004, invocând că nefiind citată în proces nu a putut prezenta dovezi pentru a-și apăra drepturile sale în litigiu imobiliar. Prin decizia din 29 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiție a respins revizuirea ca inadmisibilă, notând că decizia din 27 mai 2004 nu s-a pronunțat în privința drepturilor companiei reclamante.

În fața Curții compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenției, că nu a putut să se apere în mod rezonabil în fața instanțelor naționale, că Curtea Supremă de Justiție la adoptarea deciziei din 06 aprilie 2006 s-a bazat pe hotărârea din 27 mai 2004, adoptată în urma unui proces la care nu a fost citată. De asemenea decizia din 06 aprilie 2006 nu s-a bazat pe fapte reale și stabilite în mod obiectiv. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr.1, compania reclamantă susține că, în calitate de cumpărător de bună-credință a fost lipsit de proprietatea sa - apartament de 37 m.p. și sediul de 244.5 m.p. – fără respectarea garanțiilor oferite de această normă. Ea susține că nu a primit compensații echitabile pentru anularea contractului de vânzare - cumpărare, în special având în vedere că nu au fost rambursate sumele plătite pentru achiziționarea încăperilor respective și banii investiți în reabilitarea acestora.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A fost procesul cu privire la drepturile și obligațiile companiei reclamante echitabil, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În particular, a fost respectat principiul egalității armelor?

2. A avut loc o interferență în drepturile companiei reclamante în respectarea proprietății, în sensul art. 1 Protocolului nr. 1, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004?

Părțile au fost invitate să precizeze dacă a avut loc restitutio in integrum dispusă prin decizia Curții Supreme de Justiție din 06 aprilie 2006.

Compania reclamanta este reprezentată în fața Curții de către J. Hanganu, avocat în Chișinău.

***

În cauza BUSINESS - INVESTITII PENTRU TOTI SA și Boris IAMPOLSCHI c. Moldovei primul reclamant, Business – Investiții pentru Toți S.A., este o societate comercială din Moldova cu sediul la Chișinău. Al doilea reclamant, Boris Iampolschi, este un resortisant rus, născut în 1923 și care locuiește în Moscova.

La data de 16 iunie 2000, al doilea reclamant a deschis la „Businessbank Bank” S.A. (Banca B) un cont bancar și a făcut un depozit de 201 mii dolari SUA (USD). Primul reclamant este succesorul de drept al băncii în cauză.

La data de 20 decembrie 2005, centrul pentru combaterea crimelor economice și corupției („CCCEC”) a inițiat o urmărire penală suspectând spălare de bani prin contul nominalizat mai sus.

La data de 16 februarie 2006, judecătorul de instrucție de la judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului de autorizare a confiscării banilor depuși în cont.

La data de 17 februarie 2006, CCCEC a confiscat de la banca B. suma de 242 615 USD, inclusiv depozitul inițial făcut de al doilea reclamant, plus dobândă. Banii au fost transferați în contul unei alte bănci.

Ulterior, banca B. a cerut în zadar diverselor autorități anularea deciziei de inițiere a urmăririi penale și a sechestrului.

La data de 17 noiembrie 2006, banca B, în proces de lichidare, a efectuat modificări în statutul său, fiind excluse activitățile bancare și schimbată denumirea, astfel devenind primul reclamant.

La data de 07 februarie 2007, al doilea reclamant a comunicat primului reclamant intenția sa de a închide contul respectiv și a recupera suma depusă, plus dobândă. Prin scrisoarea din aceeași zi, a fost comunicată imposibilitatea acceptării cererii, din cauza sechestrului pus pe contul respectiv.

La data de 14 februarie 2007, reclamanții au depus un recurs împotriva încheierii din 16 februarie 2006, prin care a fost autorizată confiscarea a contului, solicitând restituirea banilor.

Prin decizia din 3 aprilie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul ca inadmisibil, invocând, pe de o parte, că încheierea din 16 februarie 2006 nu poate fi atacată cu recurs și, pe de altă parte, că reclamanții nu au calitate procesuală în cadrul cauzei penale respective și că aceștia ar putea fi considerate părți în proces.

În fața Curții compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenției, că spălarea banilor nu a fost o crimă în momentul deschiderii contului, că nu sunt întrunite elementele infracțiunii și că urmărirea penală a avut loc într-o perioadă excesiv de lungă. Primul reclamant, de asemenea, susține că din cauza sechestrului aplicat pe contul celui de al doilea reclamant, este în imposibilitate de a rambursa banii depuși și fiind impusă obligația de a continua plata dobânzii. Aceasta încalcă dreptul său la respectarea bunurilor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Al doilea reclamant s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, că Curtea de Apel Chișinău, în decizia sa din 03 aprilie 2007 nu s-a pronunțat corespunzător asupra recursului și a examinat numai argumentele ce se referă la primul reclamant. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, de asemenea, el susține că sechestrul nejustificat pe bani încalcă dreptul său la respectarea bunurilor.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

A fost încălcat dreptul reclamanților la respectarea proprietății lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? În particular, această ingerință impune o povară excesivă asupra reclamanților (a se vedea Immobiliare Saffi c. Italiei [MC], nr. 22774/93, § 59, CEDO 1999-V)?

Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către J. Hanganu avocat în Chișinău.

***

În cauza NORD-UNIVERSAL S.R.L. c. Moldovei, compania petiționară este o societate cu răspundere limitată moldavă, înregistrată în Chișinău.

În urma unul control efectuat de către Inspectoratul Fiscal de Stat, prin decizia din 29 aprilie 2005, compania reclamantă a obligată să plătească statului 11,760 lei moldovenești TVA, 1,319 lei moldovenești dobânzi de întârziere și 3,984 lei moldovenești în calitate de amendă.

Compania reclamantă a contestat la Curtea de Apel Chișinău decizia din 29 aprilie 2005, invocând cu titlu principal vina furnizorului, compania L.

La 27 octombrie 2005 Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea companiei petiționare ca nefondată. Compania reclamantă a declarat recurs la această hotărâre.

Prin decizia din 11 ianuarie 2006 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut hotărârea instanței de fond. În decizia respectivă au fost abordate chestiuni de fapt și de drept, printre altele, faptul că compania reclamantă poate să înainteze o acțiune de despăgubire împotriva companiei L. De asemenea instanța a remarcat că, deși au fost legal citate, persoanele interesate nu au participat la ședință. Potrivit companiei reclamante, Curtea Supremă de Justiție nu a citat-o pentru ședință.

În fața Curții compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenției, că instanțele naționale au examinat cauza superficial, contrar normelor materiale și procedurale. De asemenea, că examinarea în lipsa acesteia a cauzei în ordine de recurs la Curtea Supremă de Justiție. Invocând, art. 1 Protocolul nr. 1 că decizia din 29 aprilie 2005 a Inspectoratului Fiscal de Stat a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

A fost violat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 al Convenției? În particular, a fost citată corespunzător compania reclamantă la Curtea Supremă de Justiție?

Compania reclamanta este reprezentată în fața Curții de către V. Zama, avocat în Chișinău.