Cererile comunicate de CtEDO Guvernului Moldovei în mai 2011

10 06 2011

În luna mai 2011, CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Gospodinov c. Moldovei (cererea nr. 17934/08), Șișanov c. Moldovei (cererea nr. 11353/06), Toncu c. Moldovei (cererea nr. 26710/08), Vasiliciuc c. Moldovei (cererea nr. 15944/11), Vieru c. Moldovei (cererea nr. 32476/09) și VIRPROD-LUX SRL c. Moldovei (cererea nr. 5067/08).

***

În cauza Gospodinov, reclamanții Mircea și Ion Gospodinov, tatăl și fiul, la 09 iunie 2003 au fost arestați și duși cu forța la Comisariatul de Poliție raional Basarabeasca. Potrivit reclamanților, ei au fost deținuți între ora 23.10 și 10.30 a doua zi.

La 10 iunie 2003, judecătoria Basarabeasca recunoscut reclamanții vinovați în comiterea contravenției administrative de opunere de rezistență colaboratorului de poliție. Instanța i-a aplicat primului reclamant pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 100 MDL, iar celui de-al doilea reclamant 10 zile de arest administrativ. Reclamanții au atacat decizia.

La 21 iulie 2003, Curtea de Apel Chișinău a casat soluția instanței inferioare, în partea ce se referea la primul reclamant. Instanța de apel a constatat că procesul-verbal cu privire la contravenția administrativă, în ceea ce privește primul reclamant, a fost întocmit contrar procedurii prevăzute de lege.

În ceea ce privește al doilea reclamant, judecătoria Cimișlia printr-o decizie din 26 ianuarie 2004 a clasat cauza, constatând, de asemenea, lipsa componenței contravenției imputate.

La o dată nespecificată, reclamanții au înaintat o acțiune împotriva statului cu privire la repararea prejudiciul moral suferit ca urmare a reținerii lor.

Prin decizia din 28 decembrie 2006, judecătoria Cimișlia a admis parțial acțiunea și a obligat Consiliul local Basarabeasca să plătească 40,000 MDL (aproximativ 2 350 EURO) primului reclamant și 50,000 MDL (aproximativ 2 940 EURO), celui de-al doilea reclamant.

La 05 ianuarie 2007, Consiliul local Basarabeasca a atacat hotărârea din 28 decembrie 2006, susținând că poliția Basarabeasca, nu este parte a poliției municipale și că, prin urmare, obligația de a repara prejudiciul îi revine Ministerului Afacerilor Interne.

Prin decizia din 13 martie 2007, Curtea de Apel Chișinău a modificat soluția instanței inferioare, reducând cuantumul compensației. În particular, instanța a acordat 400 MDL (24 EURO) primului reclamant și 500 MDL (30 EURO) celui de-al doilea reclamant.

Reclamanții au depus un recurs împotriva deciziei instanței de apel, contestând sumele acordate și că acestea contravin practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia definitivă din 3 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul ca nefondat.

Invocând art. 5 CEDO, reclamanții s-au plâns că despăgubirea acordată de către instanțele judecătorești naționale pentru detenția ilegală a fost prea mică. Ei s-au mai plans, în sensul art. 6 CEDO, că Curtea deApel Chișinău, la redactarea deciziei sale din 13 martie 2006, și-a depășit competențele și s-a pronunțat cu privire la o plângere, ce nu fost invocată în apel de către Consiliul local Basarabeasca, și anume valoarea compensației. Reclamanții susțin că au fost privați de posibilitatea de a-și expune opinia pe această chestiune.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

- Având în vedere valoarea compensației primite pentru detenția lor ilegală, se mai pot reclamanții pretinde a fi victimele violării solicitanții 5 § 1 CEDO? Dacă da, faptele din speță relevă violarea 5 § 5 CEDO?

În fața Curții reclamanții sunt reprezentați de V. Iordachi, avocat din Chișinău.

***

În cauza Șișanov, reclamantul Valeriu Șișanov, este un cetățean rus, în prezent deținut în Taraclia.

În 1992, la o dată nespecificată, reclamantului i-a fost amputat piciorul. El poartă o proteză.

La 7 august 1996 el a fost reținut în flagrant de către ofițerii de poliție, fiind bănuit de tentativă de omor, precum și extorcare de bani, păstrarea și fabricarea de muniții și substanțe explozive, furt de arme și explozibil, precum evadarea din locurile de detenție.

La 21 august 1996 a fost emis un mandat de arest pe numele reclamantului. Potrivit acestuia, mandatul nu a fost prelungit în mod corespunzător până la expirarea sa la data de 21 februarie 1997. Reclamantul nu a fost eliberat.

La data 27 mai 1997, Tribunalul Chișinău l-a condamnat pe reclamant la 25 ani de închisoare pentru comiterea infracțiunii de extorcare de bani. La 04 decembrie 1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a respins recursul reclamantului.

Printr-o decizie definitivă din data de 05 septembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a menținut deciziile instanțelor inferioare.

La 21 noiembrie 2005, Curtea Supremă a admis parțial recursul în anulare al reclamantului și i-a diminuat termenul de pedeapsă. Restul pretențiilor au fost respinse.

La 18 aprilie 1998 reclamantul a fost plasat în Penitenciarul nr. 29 din Soroca, unde a fost deținut până în aprilie 2006.

Potrivit reclamantului, condițiile de detenție în Penitenciarul Soroca au fost contrare normelor elementare sanitare și de igienă. Locul de detenție reprezenta un demisol al penitenciarului. Acest spațiu avea o zonă pentru dormit, veceu și o chiuvetă. Lumina de zi și energia electrică erau slabă. Într-un spațiu de 98 metri pătrați se aflau șaizeci de deținuți. Podeaua era din beton. O sobă încălzea toată celula. Cearșafurile lipseau. Erau păduchi, ploșnițe și gândaci. Apa era doar pentru un sfert de oră, de trei ori pe zi. Din cauza lipsei de apă veceul era permanent murdar. Accesul la duș era de o dată pe săptămână pentru 3-4 minute. Potrivit reclamantului, deținuții bolnavi de tuberculoză și/sau infectați de boli venerice se aflau în aceeași încăpere. Alimentația era de o calitate foarte proastă, sub nivelul standardelor stabilite de Guvern.

La o dată nespecificată în aprilie 2006 reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 1 din Taraclia, unde a fost deținut până la 25 mai 2008. Potrivit reclamantului, alimentația în închisoare a fost de o calitate foarte proastă.

La 7 și 15 februarie 2008, el s-a plâns, fără succes, șefului penitenciarului. Potrivit reclamantului, alimentația sa a fost înrăutățită urmare a plângerilor sale.

Începând cu 17 ianuarie 2011, reclamantul continuă să își ispășească pedeapsa în Penitenciarul nr. 1 din Taraclia.

În perioada 11 octombrie - 20 decembrie 2006 reclamantul a fost deținut în Penitenciarul Nr. 5 din Cahul. Potrivit reclamantului, el a fost deținut într-o celulă rece, întunecată și umedă. Dimensiunile celulei erau de 3.4 m x 2.2 m, dimensiunile unicei ferestre erau de 0.72 m x 0.33 m. Pereții celulelor erau umezi, murdari și mucegăiți.

La 11 octombrie 2010, reclamantul a trimis președintelui Curții o scrisoare prin care a notificat despre schimbarea adresei sale și a solicitat confirmarea de primire a scrisorilor anterioare, precum și informații referitoare la stadiul procedurii.

Înregistrarea din dosar arată că această scrisoare a fost expediată din greșeală de către administrația penitenciarului la Centrul pentru Drepturile Omului din Chișinău.

Într-o scrisoare adresată Curții din 24 ianuarie 2011, reclamantul s-a plâns că corespondența sa cu Curtea a fost cenzurată de către administrația penitenciarului.

Invocând art. 3 CEDO, reclamantul s-a plâns de condițiile de detenție, denunțând absența condițiilor elementare sanitare și de igienă, precum și de calitatea și cantitatea insuficientă de hrană. Invocând art. 5 §§ 1 și 3 CEDO, el s-a plâns de plasarea sa în detenție preventivă, fără motive rezonabile, din 7 august 1996 până la 5 septembrie 2000. In sensul art. 6 § 1 CEDO, el a contestat legalitatea condamnării sale prin decizia Curții Supreme de Justiție din 5 septembrie 2000. Invocând violarea art. 6 § 3 CEDO, reclamantul s-a plans că în cadrul procedurilor penale, care au dus la condamnarea sa, instanțele naționale nu au audiat nici un martor. Invocând art. 6 § 2 CEDO, el pretinde că detenția sa provizorie înainte de condamnare nu are un fundament legal, reprezentând o încălcare a prezumției nevinovăției. Invocând art. 8 CEDO, reclamantul a denunțat cenzurarea corespondenței sale de către administrația penitenciarului. În sensul art. 13 CEDO, el a denunțat lipsa unui recurs intern efectiv pentru a se plânge de condițiile de detenție. Invocând expres acest articol, el a denunțat absența unui recurs intern efectiv pentru anularea condamnării sale, pe care o consideră ilegală. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul a pretins că la condamnarea sa a fost discriminat pe motiv de naționalitate și limbă pe care o vorbește de către instanțele naționale.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Condițiile de detenție în care s-a aflat reclamantul, constituie o violare a art. 3 CEDO, de tratamente inumane și degradante? În special, pretinsa lipsă de condiții decente de igienă și hrană insuficientă de proastă calitate, au depășit pragul minim de gravitate necesar pentru aplicabilitatea art. 3 CEDO, în particular starea de sănătate a reclamantului?

2. A existat violarea dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale, în sensul art. 8 CEDO ?

***

În cauza Toncu, reclamantul Dumitru Toncu este în prezent deținut în Penitenciarul nr. 2 Pruncul.

La 18 noiembrie 2002, reclamantul a fost arestat fiind bănuit de omor, iar la 9 iulie 2003 judecătoria Comrat l-a condamnat la 15 ani de închisoare. Reclamantul a contestat sentința. La 29 aprilie 2004 Curtea de Apel Comrat a admis parțial apelul și a redus pedeapsa la 11 ani de închisoare. Decizia Curții de Apel Comrat a devenit definitivă. La o dată nespecificată, reclamantul a depus un recurs în anulare a deciziei din 29 aprilie 2004. La 10 octombrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat.

Potrivit reclamantului, în timpul arestării sale, dânsul a fost deținut în condiții inumane și degradante. El afirmă că în celulă erau mai multe persoane decât locuri disponibile. Celulele erau murdare, umede și insalubre. Erau insecte, cum ar fi păduchi, gândaci, purici, ploșnițe. Maladiile de piele și micozele erau răspândite printre deținuți.

Reclamantul nu a oferit detalii despre condițiile sale de detenție. Potrivit actelor prezentate Curții, reclamantul a fost deținut o perioada în Penitenciarul nr. 6 Soroca.

La 27 ianuarie 2003, reclamantul a depus o plângere la procuror privind pretinsa maltratare de către poliție din 18 noiembrie 2002.

La 19 februarie 2003, procurorul a dispus examinarea medico-legală a reclamantului. Prin raportul din 21 februarie 2003, medicul legist a constatat că reclamantul a avut o echimoză pe piept care a fost cauzată de un obiect contodent greu cu 6-7 zile înainte de examinare, și a calificat-o ca o leziune corporală ușoară. El a indicat că diversele porțiuni ale pielii de culoare alb-roz sunt prezente ca și rezultat al cicatricizării excoriațiilor provocate de un obiect contodent greu aproximativ 10 zile înainte de examinare și le-a calificat ca și leziuni ușoare.

La 25 februarie 2003, Procuratura Comrat a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale. În urma verificărilor suplimentare solicitate de Procuratura Generală, procurorul care instrumenta cazul, a emis alte două la ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale la 30 iulie și respectiv 4 iunie 2008. Reclamantul a atacat ultima ordonanță.

Între timp, reclamantul a depus la 13 martie 2003, o plângere la Curtea de Apel Comrat, unde a invocat, printre altele, că a fost maltratat de către poliție pentru a recunoaște vina. În susținerea afirmațiilor sale, dânsul a făcut trimitere la raportul medical din 21 februarie 2003. Printr-o scrisoare din 23 martie 2008, Curtea de Apel Comrat a restituit cererea reclamantului pe motiv că la data de 29 aprilie 2004 a fost deja examinat apelul reclamantului.

La 3 iulie 2008, judecătoria Comrat a declarat ca nefondată cererea reclamantului de anulare a ordonanței procurorului.

În fața Curții reclamantul a pretins că condițiile sale de detenție erau contrare prevederilor art. 3 CEDO. În sensul aceluiași articol, el s-a plâns de asemenea că a fost maltratat de către poliție pentru a recunoaște vina. Invocând art. 6 CEDO, reclamantul s-a plâns că sentința de condamnare din 9 iulie 2003 se bazează pe fapte eronate. El a mai pretins că instanțele naționale care au examinat cauza penală nu au luat în considerare argumentele în favoarea sa, nefiind echitabile și imparțiale. El consideră că vinovăția sa nu a fost demonstrată. În sensul art. 10 CEDO, reclamantul s-a plâns că refuzul administrației penitenciarelor de a furniza informații cu privire la textele legislației în vigoare, i-a încălcat dreptul cu privire la accesul la informație. El s-a plâns de lipsa unui recurs intern efectiv în sensul art. 13 CEDO, susceptibil de a-i apăra drepturile sale garantate de Convenție și Protocoalele sale. Invocând art. 14 CEDO combinat cu art. 6, reclamantul s-a plâns că procesul penal nu a fost derulat în limba pe care o posedă. În final, el consideră că circumstanțele speței relevă o încălcare a art. 17 CEDO.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Având în vedere raportul medical din 21 februarie 2003, a fost supus reclamantul tratamentelor inumane și degradante, contrar art. 3 CEDO? Având în vedere protecția procedurală contra tratamentelor din speță (a se vedea § 131 cauza Labita c. Italiei, nr. 26772/95, CEDO 2000-IV), urmărirea penală pornită de autorități satisface exigențele art. 3 CEDO?

Guvernul este invitat să prezinte copia integrală a dosarului cu privire la plângerea reclamantului în ceea ce privește maltratarea reclamantului în cadrul urmăririi penale.

2. Condițiile de detenție ale reclamantului au fost inumane și degradante, contrar art. 3 CEDO?

Guvernul este invitat să precizeze în care penitenciare a fost deținut reclamantul și în ce perioadă.

3. A dispus reclamantul de un recurs intern efectiv, în sensul art. 13 CEDO, pentru a denunța violarea art. 3 CEDO?

***

În cauza Vasiliciuc, reclamanta Axenia Vasiliciuc, din cauza situației economice din Republica Moldova a părăsit țara și a plecat în Grecia unde și-a găsit un loc temporar de muncă. Ea își vizita rudele în timpul vacanțelor.

La 15 septembrie 2008 reclamanta se întorcea în Grecia din Moldova. Ea a fost oprită la vama din aeroport, deoarece avea cu sine o cutie cu bijuterii, pe care nu le-a declarat. Reclamanta a fost dusă la poliția din aeroport, unde a declarat că nu încercat să facă contrabandă cu bijuterii.

Reclamanta era încrezută că nu este necesară nici o declarație pentru bunurile a căror valoare este mai mică de 5,000 EURO. Ea a susținut, de asemenea, că nu i s-a cerut să declare nimic de către colaboratorii vamali. Poliția a întocmit un proces-verbal, potrivit căruia reclamanta avea în posesia sa 29 unități de bijuterii de aur în valoare totală de 55,582 MDL.

Reclamanta a pierdut zborul și a petrecut mai mult de două săptămâni în Moldova, făcând diverse vizite la poliție, unde a semnat o declarație prin care s-a obligat să se prezinte în fața autorităților naționale la solicitare. De asemenea, ea a comunicat adresa sa din Grecia.

La 1 octombrie 2008, reclamanta s-a întors în Grecia, deoarece nu mai putea absenta de la serviciu. Ea nu a întâmpinat dificultăți la ieșirea din țară prin același aeroport.

La 7 octombrie 2009, poliția aeroportului Chișinău a inițiat formal proceduri penale împotriva reclamantei pentru tentativă de contrabandă cu bijuterii. Reclamanta nu a fost informată despre aceasta.

La 19 iunie 2009 Procuratura a cerut Judecătoriei Botanica eliberarea mandatului de arest pe numele reclamantei. În aceeași zi instanța a eliberat mandatul de arest pentru 15 zile.

Reclamanta a aflat despre acest mandat mai târziu și a angajat un avocat. La o dată nespecificată, avocatul a depus o cerere habeas corpus judecătoriei Botanica, în care a susținut, printre altele, că reclamanta nu a știut despre cauza penală intentată împotriva sa, că nu a fost niciodată invitată să se prezinte la Procuratură și că nu a fost informată despre obligativitatea de nepărăsire a localității.

La 18 septembrie 2010, cererea avocatului a fost respinsă pe motivul că reclamanta formal și-a asumat obligațiunea de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală, iar în consecință a evitat să se prezinte. Reprezentantul reclamantei a atacat decizia, dar care a fost respinsă de către instanța de apel. De atunci reclamanta nu s-a mai întors în Moldova.

În fața Curții reclamanta s-a plâns de violarea art. 5 § 1 (c) CEDO, deoarece nu a existat o suspiciune rezonabilă, care ar justifica dispunerea arestării sale. Mai departe reclamanta s-a plâns de violarea art. 5 § 3 CEDO, deoarece instanțele naționale nu au motivat suficient dispunerea arestării sale.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Este aplicabil art. 5 CEDO prezentei spețe?

2. Dacă da, faptele din speță denotă o încălcare a drepturilor reclamantei garantate de art. 5 CEDO? Observațiile părților trebuie să se refere și la plângerile indicate în cerere.

Guvernul este invitat să prezinte copia integrală a cauzei penale pornite împotriva reclamantei.

În fața Curții, reclamanta este reprezentată de către S. Coptu, avocat din Chișinău.

***

În cauza Vieru, reclamantul este Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru.

La data de 31 ianuarie 2006, ziarul Flux din Chișinău a publicat un interviu cu B.A. unde a fost indicat, inter alia, că tatăl reclamantului a participat la o întâlnire între șeful SIS-ului al Republicii Moldova și un senator român unde s-a discutat planul asasinării unui politician moldovean, I.R.

La data de 11 mai 2006, tatăl reclamantului a intentat o acțiune civilă de defăimare împotriva ziarului Flux, autorului articolului și B.A.

La data de 19 decembrie 2006, judecătoria Buiucani a admis acțiunea tatălui reclamantului și a obligat pârâții să publice o dezmințire și scuze oficiale, precum și să plătească o compensație de 200,000 MDL, 100, 000 MDL și respectiv 150,000 MDL. Pârâții au atacat hotărârea.

La data de 31 ianuarie 2008, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul și a menținut hotărârea prime instanțe. Pârâții au depus apel pe motive de drept.

La data de 3 decembrie 2008 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul pe motive de drept și a casat hotărârile instanțelor inferioare. Acțiunea a fost respinsă pe motiv că declarațiile contestate reprezintă judecăți de valoare și nu relatări de fapte și că, prin urmare, pârâșii nu erau obligați să demonstreze veridicitatea acestora.

La 18 ianuarie 2009, tatăl reclamantului a decedat în rezultatul unui accident rutier. Reclamantul a primit decizia finală a instanței supreme.

În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO pretinzând inechitatea procedurilor. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea art. 8 CEDO în rezultatul defăimării tatălui său.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Este reclamantul victimă în sensul art. 34 CEDO?

2. Dacă da, a existat o violare a drepturilor reclamantului în sensul art. 8 CEDO?

În fața Curții, reclamantul este reprezentat de către T. Bordei și A. Carapunarlî, avocați din Chișinău.

***

În cauza VIRPROD-LUX SRL, compania reclamantă este o societate cu răspundere limitată. La 13 aprilie 2000, Inspectoratul Fiscal principal de Stat (în continuare IFPS) a sechestrat un bun imobil cu o suprafață totală de 758.5 metri pătrați, aflate în proprietatea companiei pentru evaziune fiscală în mărime de 317,496 MDL.

La cererea IFPS, agenția imobiliară O. a întocmit un raport de evaluare, prin care a indicat prețul de vânzare a imobilului la suma de 352,000 MDL. Printr-o decizie din 25 decembrie 2000, Departamentul de privatizare a scos la licitație imobilul în cauză, care ulterior a fost vândut companiei B. la un preț de 360,500 MDL. La 29 ianuarie 2001, IFPS a încheiat cu ultima contract de vânzare-cumpărare al imobilului.

La data de 25 aprilie 2003, compania B. a vândut imobilul companiei reclamante la prețul de 628,000 MDL.

La data de 13 ianuarie 2005, Primăria Chișinău a înstrăinat terenul aferent imobilului companiei reclamante.

La data de 16 martie 2007, Procurorul general adjunct al Republicii Moldova a solicitat Agenției de Privatizare și Ministerului Economiei anularea deciziei Departamentului de privatizare din 25 decembrie 2000 privind licitația imobilului.

Printr-o scrisoare din 23 aprilie 2007, Agenția de Privatizare a informat Procuratura că nu intenționează să răspundă la solicitarea Procurorului General Adjunct.

Între timp, la 29 martie 2007, Procurorul General Adjunct a inițiat în numele Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare și a companiei V. o acțiune de anulare a celor două contracte de vânzare a imobilului.

Prin decizia din 21 august 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea pe motivul expirării termenului de prescripție de 3 ani.

Procuratura a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin decizia sa din 11 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea primei instanțe și a admis acțiunea procurorului.

Invocând violarea art. 6 § 1 CEDO, compania reclamantă s-a plâns că Curtea Supremă de Justiție prin decizia sa din 11 ocotmbrie 2007 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, ca urmare a admiterii acțiunii procurorului.

Compania reclamantă s-a mai plâns de violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, deoarece a fost lipsită de proprietatea sa contrar legislației naționale.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A fost echitabil procesul civil împotriva companiei reclamante, în sensul art. 6 § 1 CEDO? În particular, a fost respectat principiul securității raporturilor juridice?

2. A existat o ingerință în dreptul companiei reclamante la respectul proprietății, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO? Dacă da, a impus această ingerință o sarcină excesivă companiei reclamante (a se vedea Saffi c. Italiei, nr. 22774/93, § 59, CEDO 1999 V)?

În fața Curții, reclamantul este reprezentat de către V. Nagacevschi, avocat din Chișinău.