Urmatoarele decizii CtEDO c. Moldovei adoptate în mai 2011

24 06 2011

În luna mai 2011 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: BUCURIA INC și alții c. Moldovei (cererea nr. 21102/03) și Fedotov c. Moldovei (cererea nr. 51838/07).

***

În cauza BUCURIA INC și alții c. Moldovei, reclamanții sunt S.A. Bucuria, o societate pe acțiuni înregistrată în Chișinău, și trei cetățeni moldoveni cu reședința în Chișinău: Pavel Filip, Serghei Covtoniuc și Liuba Novițcaia.

Primul reclamant, S.A. Bucuria („Societatea”) este cel mai mare producător de ciocolată și alte produse de cofetărie din Republica Moldova. Al doilea reclamant este actualul Director general al companiei și acționar, al treilea și al patrulea reclamant sunt de asemenea acționari.

La 29 august 2000 Vasile Tarlev, care ulterior a fost Director General al Companiei, a trimis o scrisoare către Banca “Moldindconbank”. În scrisoare a declarat că societatea este de acord, irevocabil și necondiționat, să garanteze acordarea unui împrumut, care urmează să fie făcut de către Banca în sumă de 1,850,000 dolari SUA, o sumă evaluată, ulterior la 18,5% din valoarea estimată a Societății. Banii erau destinați pentru a finanța cumpărarea de către o companie din Moldova, Feodosia S.R.L., a 837,787 acțiuni în Societate de la Agroprodimpex Cipru S.R.L., o companie înregistrată în Limassol.

În luna martie 2001, urmare a victoriei Partidului Comunist la alegerile parlamentare, domnul Tarlev a demisionat din funcția de Director General al Companiei. La 19 aprilie 2001 dânsul a fost numit prim-ministru de către Președintele Republicii Moldova și a rămas în acest post până la 18 martie 2008. Al doilea reclamant a devenit Director General al Companiei.

La data de 28 iunie 2001, Banca a cerut rambursarea integrală a creditului garantat.

Ca urmare a cererii de rambursare, societatea a depus o plângere penală împotriva domnului Tarlev. Plângerea a fost respinsă de Procurorul General la 19 iulie 2002, pe motiv că faptele invocate nu constituie o infracțiune. Aparent compania nu a solicitat un control judiciar a deciziei Procurorului General.

La data de 10 decembrie 2008, compania a fost informată că la 1 data de decembrie 2008 Procuratura Generală a redeschis ancheta penală în privința comportamentul presupus ilegal al domnului Tarlev.

La data de 22 octombrie 2001, Compania a inițiat o acțiune civilă împotriva Băncii și a S.R.L. Feodosia, solicitând recunoașterea că garanția emisă de către dl Vasile Tarlev a fost nulă ab initio.

Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău a respins acțiunea la data de 23 ianuarie 2002.

Compania a depus un apel la Curtea de apel Economică, susținând, inter alia, că prima instanță a greșit, în primul rând, constatând că nici Actul constitutiv al Companiei, nici dreptul intern nu au împiedicat Directorul General de a intra într-o garanție obligatorie în numele companiei pentru o astfel de sumă mare și, în al doilea rând, constatând că Consiliului de Administrație al Societății s-a întrunit și a aprobat acordul la data de 19 ianuarie 2001.

La data de 14 mai 2002 Curtea de Apel a respins cererea companiei de a audia martorii și a menținut hotărârea primei instanțe, pe motiv că procesul-verbal al Adunării din 19 ianuarie 2001 a fost valabil, cu excepția cazului că a fost declarat nul de către instanță.

La data de 24 mai 2002 Consiliul de Administrație al companiei a avut o ședință extraordinară cu scopul de a examina validitatea procesului-verbal al Adunării din 19 ianuarie 2001. Consiliul a decis în unanimitate să declare procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil - ca și un fals.

Compania a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei Curții de Apel din 14 mai 2002. Ea a susținut, în special, că procesul-verbal al Adunării unde a fost aprobat acordul de garanție, era contrar formalitățile cerute de lege și a fost declarat nul de către Consiliul de Administrație al companiei în cadrul ședinței sale din 24 mai 2002.

La data de 18 decembrie 2002 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul companiei.

La data de 13 mai 2003 a avut loc Adunarea Generală a acționarilor, unde s-a decis că atât scrisoarea de garanție emisă de către Vasile Tarlev, la data 29 august 2000, cât și procesul-verbal al pretinsei ședințe din 19 ianuarie 2001, sunt nule.

În urma acestei ședințe al treilea reclamant, un acționar, a înaintat o acțiune împotriva Companiei, la Judecătoria Economică Chișinău, solicitând anularea procesului-verbal din 19 ianuarie 2001, pe motiv că a fost întocmit contrar cerințelor legale. Compania a recunoscut în fața instanței că procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001 a fost falsificat.

Judecătoria Economică a audiat explicațiile a doi Directori, care au pretins ca au participat la ședința din 19 ianuarie 2001, precum și inginerul, Eugenia G., care a semnat procesul-verbal. Doi directori au declarat, că nu au participat la vreo ședință din această dată și că declarațiile lor din 17 decembrie 2002 au fost făcute ca urmare a presiunii și a amenințărilor. Eugenia G. a declarat că nu a participat la ședință și precum că a fost rugată de secretarul domnului Tarlev sa semneze procesul-verbal.

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2003, Judecătoria Economică a constatat că la data de 19 ianuarie 2001 nu a avut loc nici o ședință.

Banca pârâtă a atacat această hotărâre. La data de 5 noiembrie 2003 Curtea de Apel Economică a casat hotărârea din 23 septembrie 2003, fără a numi vreo ședință.

Al treilea reclamant a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție. Recursul fost respins la 26 februarie 2004.

La data de 11 iunie 2004 Curtea de Apel Economică a emis titlu executoriu. Potrivit acestuia, compania a plătit, în perioada septembrie și octombrie 2004, SRL Fuchsia suma de 2,330,012.19 USD.

În fața Curții, reclamanții au pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că nu au dispus de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. Ei au pretins, de asemenea, că decizia naționașă a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul 1 CEDO.

Curtea subliniază că, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, este obligația acesteia de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Părțile Contractante la Convenție. În particular, aceasta nu are funcția a aborda erorile de fapt sau de drept comise de o instanță națională sau să substituie propria apreciere cu cea a instanțelor naționale sau altor autorități naționale, cu excepția cazului și în măsura în care acestea pot încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate pune în discuție evaluarea dată de autoritățile naționale, cu excepția cazului în care există dovezi clare a acțiunilor arbitrare (a se vedea Sisojeva și alții c. Letoniei [GC], nr 60654/00, § 89,CEDO 2007 al II-lea;. A se vedea, de asemenea, spre exemplu, García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr 30544/96,. § § 28-29, CEDO 1999-I).

În speță nu există nici o dovadă a acțiunilor arbitrare. Instanțele naționale au interpretat dreptul intern, în special Legea privind societățile pe acțiuni, și au considerat că, având în vedere mărimea tranzacției fostului Director General a fost în drept să oblige societatea, fără a fi nevoie de aprobarea Consiliului de Administrație. În orice caz, instanțele judecătorești naționale au examinat, de asemenea, probele, inclusiv procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001, precum și declarațiile contradictorii ale membrilor Consiliului de Administrație, și au concluzionat că Adunarea a avut loc și Consiliul de Administrație a aprobat, de asemenea, tranzacția. Interpretarea și aplicarea dreptului intern și aprecierea faptelor și a probelor într-un caz sunt, în general, chestiuni ce țin de competența exclusivă a instanțelor naționale. În speță, nu se poate spune, că concluziile acestora erau iraționale sau în mod vădit nefondate sau fără justă cauză, astfel încât să dea naștere la o încălcare a art. 6 CEDO.

Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată ca fiind “independentă”, trebuie să luat în considerație, inter alia, maniera de numire a membrilor acesteia și mandatul acestora, existența unor garanții împotriva presiunilor externe și faptul dacă individul prezintă o aparență a independenței. Ceea pe ce se mizează, este încrederea pe care instanțele trebuie să o inspire în public. Există două aspecte a cerinței de „imparțialitate”. În primul rând, instanța trebuie să fie subiectiv liberă fără a aduce atingeri personale sau părtinire. În al doilea rând, de asemenea, trebuie să fie imparțială din punct de vedere obiectiv, ceea ce înseamnă faptul că ea trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (a se vedea, inter alia, Cooper v. Regatul Unit [MC],nr. 48843/99, § 104, CEDO 2003-XII; a se vedea, de asemenea, Clarke c. Regatului Unit(dec.) nr 23695/02, CEDO 2005-X (extrase)).. Instanțele trebuie să fie independente de executiv și de părți (Ringeisen contra Austriei, 16 iulie 1971, seria A, nr 13,. § 95).

Curtea notează că procedurile din speță implică validitatea unui contract de garanție, în ceea ce privește un împrumut semnificativ, care a fost asumat de domnul Tarlev, care a devenit ulterior Prim-ministru. Cu toate acestea, domnul Tarlev nu a fost parte la procedură, care a fost inițiată de Companie împotriva Băncii și a beneficiarului împrumutului. Nu a fost stabilit că domnul Tarlev ar fi avut relații cu părțile sau era cointeresat în câștigul sau pierderea cauzei.

Trei instanțe diferite, și un total de șapte judecători, au fost implicați în proceduri. Curtea a constatat că termenul, pentru care a fost numiți judecătorii implicați în acest caz, oferă o garanție a independenței.

În ceea ce privește modul în care judecătorii au fost numiți, Curtea constată că judecătorii primelor două instanțe au fost numiți de către Președintele Republicii Moldova la recomandarea Consiliului Suprem al Magistraturii. Judecătorii de la Curtea Supremă au fost numiți de către Parlament, din nou, la recomandarea Consiliului Suprem al Magistraturii. Deși este adevărat că judecătorii primelor două instanțe, care au examinat cauza, la momentul respectiv au fost numiți în funcție pentru un termen nedeterminat de către Președintele Republicii, care, de asemenea, l-a numit pe dl Tarlev Prim-ministru, este demn de remarcat faptul că toți trei judecători la Curtea Supremă care au examinat în cele din urmă cauza, au fost numiți pe o perioadă nedeterminată în funcție înainte de alegerea Partidului Comunist în 2001. În sfârșit, Curtea constată că nu există nici o dovadă de imparțialitate subiectivă sau părtinire din partea unuia dintre judecătorii implicați în acest caz.

În orice caz, nu reiese că careva obiecții referitoare la independența puterii judecătorești au fost ridicate pe durata procedurii naționale. Nu este binevenit pentru o parte în litigiu să aștepte rezultatul unui caz și, atunci când el pierde, de a solicita ex-post facto că instanțele care au decis, nu au avut suficientă independență structurală față puterea executivă.

Având în vedere constatarea Curții în privința articolului 6, acesta nu consideră că este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 CEDO.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate a declarat cererea inadmisibilă.

În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de J. Hanganu, avocat din Chișinău.

***

În cauza Fedotov c. Moldovei, reclamantul Eduard Fedotov, la data de 30 ianuarie 2007 a solicitat Consiliului Municipal să-i acorde spațiu locativ în Chișinău. Consiliul Municipal nu a oferit nici un răspuns solicitării reclamantului.

La data de 19 martie 2007 reclamantul a înaintat o acțiune în contencios administrativ împotriva Consiliului Municipal Chișinău, solicitând obligarea pârâtului să răspundă la scrisoarea reclamantului și să-i acorde 9,000 MDL cu titlu de daune morale.

La 20 aprilie 2007 Curtea de Apel a admis cererea reclamantului, obligând Consiliul Municipal Chișinău să răspundă la scrisoarea reclamantului și să-i acorde acestuia din urmă suma de 200 lei (MDL) cu titlu de compensație a prejudiciului moral.

Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 11 Iulie 2007 a fost menținută decizia instanței inferioare.

Potrivit reclamantului, compensația nu a fost nu a fost plătită până în prezent.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 CEDO și art.1 din Protocolul Nr. 1 CEDO, deoarece autoritățile naționale au eșuat să-i plătească suma acordată de către instanțele judecătorești. De asemenea, el s-a plâns în sensul art. 13 CEDO, deoarece dânsul nu a dispus de un recurs intern efectiv în ceea ce privește plângerile menționate mai sus. În final, invocând art. 14 CEDO, reclamantul a pretins că a fost subiectul unui tratament discriminatoriu.

Reclamantul susține că eșecul autorităților naționale de a-i plăti suma de 200 lei (EUR 12) acordată printr-o hotărâre judecătorească definitivă în favoarea sa, precum și lipsa răspunsului Consiliului Municipal Chișinău la scrisoarea sa depusă la 30 ianuarie 2007, constituie o violare a art. 6 și art. 1 din Protocolul Nr.1 CEDO.

Curtea a reiterat că noile dispoziții ale Convenției se aplică, de la data intrării lor în vigoare, tuturor cererilor pendinte în fața Curții, exceptând acele declarate admisibile (a se vedea cauza Gaftonic v. România, (dec.), nr. 30934/05, 22 Februarie 2011).

Astfel, Curtea va examina din oficiu dacă: (a) reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ; (b) dacă respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenție și în Protocoale sale necesită o examinare a cererii în fond; și (c) dacă respectivul caz a fost examinat în mod corespunzător de către o instanța judecătorească națională.

Curtea notează că elementul principal al criteriului introdus de Protocolul Nr. 14 este dacă reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ.

În circumstanțele speței, Curtea notează în primul rând prejudiciul material mic, care a determinat reclamantul să apară în fața Curții cu cauza sa. Plângerea reclamantului se referă la pretinsa omisiune a autorităților statale de a-i plăti o sumă echivalentă cu aproximativ 12 EURO.

Restul deciziei instanței judecătorești se referea la obligația Consiliului Municipal Chișinău de a-i răspunde reclamantului la scrisoarea acestuia.

Curtea este conștientă, în același timp, că impactul prejudiciului material nu trebuie să fie evaluat în termeni abstracți: chiar și prejudiciul material modest poate fi semnificativ în lumina circumstanțelor personale individuale și a situației economice ale unei țări sau regiuni în care el/ea locuiește. Cu toate acestea, luând în considerare astfel de circumstanțe economice, Curtea le consideră înafara oricărui dubiu că suma modestă în cauză a fost de minimă semnificație pentru reclamant.

Curtea este atentă, în același timp, că suma pecuniară în cauză nu constituie singurul element care determină dacă reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ. Într-adevăr, o violare a Convenției poate atinge chestiuni importante de principiu și, astfel, cauzează un dezavantaj semnificativ fără afectarea interesului pecuniar. Cu toate acestea, Curtea nu consideră atare chestiuni nu au fost abordate de către reclamant.

Având în vedere cele expuse, Curtea concluzionează că reclamantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ ca rezultat al pretinselor violări ale Convenției.

Curtea a constatat că respectarea drepturilor omului, astfel cum sânt definite în Convenție și în Protocoale sale, nu necesită o examinare a prezentei cereri în fond.

În final, Curtea consideră că situația reclamantului nu constituie o negare a justiției care poate fi imputată Guvernului.

Prin urmare cele trei condiții ale noilor criterii de inadmisibilitate au fost satisfăcute și Curtea a constatat că această cerere trebuie să fie declarată inadmisibilă în sensul Art. 35 §§ 3 (b) și 4 din Convenție.