Hotărârea Bărbulescu c. Romaniei

05 09 2017

La data de 05 septembrie 2017 Marea Cameră a făcut publică hotărârea în cauza Bărbulescu c. României, cererea nr. 61496/08.

Reclamantul este Bogdan Mihai Bărbulescu, de naționalitate român, născut în 1979, din București. În perioada 01 august 2004 și 06 august 2007 reclamantul a fost angajat la o companie privată în calitate de inginer. La cererea angajatorului acesta a creat un cont Yahoo Messenger cu scopul de a răspunde la cererile clienților.

La 13 iulie 2007 reclamantul a fost informat de angajator că comunicările prin Yahoo Messenger au fost monitorizate în perioada 5 – 13 iulie 2007 și că înregistrările demonstrează că el a folosit internetul în scopuri personale. Reclamantul a răspuns în scris că el a folosit acest serviciu doar în scopuri profesionale. El a prezentat transcrierea comunicărilor sale inclusiv transcrierea mesajelor cu fratele său și cu logodnica vizând chestiuni personale.

La 01 august 2007 angajatorul a încetat contractul de muncă cu reclamantul pentru încălcarea reglementărilor interne a companiei care interziceau utilizarea resurselor companiei în scopuri personale. Reclamantul a contestat decizia angajatorului în instanța de judecată invocând că decizia de încetare a contractului este nulă pe motivul că angajatorul prin accesarea comunicărilor i-a încălcat dreptul la corespondență contrar Constituției și Codului penal.

Cererea reclamantului a fost respinsă pe motivul că angajatorul a respectat procedurile de concediere prevăzute de Codul muncii și că acesta a fost informat în mod corespunzător de reglementările interne a companiei. Reclamantul a declarat apel invocând că poșta electronică este protejată de Articolul 8, dreptul la respectul vieții private și de familie, locuință și corespondență.

Prin decizia definitivă din 17 iunie 2008 Curtea de apel a respins apelul reclamantului, făcând trimitere la legislația UE, reținând că conduita angajatorului a fost rezonabilă și că monitorizarea comunicărilor reclamantului a fost unica metodă de a stabili dacă a avut loc o încălcare disciplinară.

Invocând Articolul 8 reclamantul s-a plâns că decizia angajatorului de a înceta contractul de muncă după monitorizarea comunicărilor electronice și accesarea conținutului acestora s-a bazat pe încălcarea intimității și că instanțele naționale au eșuat să protejeze dreptul la respectul vieții private și corespondenței.

Prin hotărârea din 12 ianuarie 2016 Curtea, cu șase voturi la unu, a constatat că nu a avut loc violarea Articolului 8 din Convenție, concluzionând că instanțele naționale au asigurat un echilibru just dintre drepturile reclamantului la respectul vieții private și corespondenței și interesele angajatorului. Ea a notat că a fost implicată viața privată și corespondență, totuși monitorizarea de către angajator a comunicărilor acestuia a fost rezonabilă în contextul procedurilor disciplinare.

La cererea reclamantului, la 06 iunie 2016, cauza a fost referită Marii Camere.

Prin hotărârea Marii Camere din 05 septembrie 2017, cu 11 voturi la 6, că a avut loc violarea Articolului 8 din Convenție.

Curtea a confirmat că Articolul 8 este aplicabil în speță, concluzionând că comunicările de la locul de muncă pot fi acoperite de conceptele de viață privată și corespondență. Ea a notat, în particular, că deși era discutabil dacă în lumina reglementărilor restrictive a angajatorului a folosirii internetului, reclamantul putea să aibă o așteptare rezonabilă a intimității, despre care el a fost informat, instrucțiunile angajatorului nu pot reduce viața privată socială la locul de muncă la zero. Dreptul la respectul vieții private și a intimității corespondenței continuă să existe, chiar dacă poate fi restricționat în măsura necesității.

Deși măsura de care s-a plâns, monitorizarea comunicărilor reclamantului în rezultatul cărora el a fost concediat, a fost realizată de o companie privată, ele au fost acceptate de instanțele naționale. Corespunzător Curtea a considerat că cererea urmează a fi examinată din perspectiva obligațiilor pozitive a statului. Autorităților naționale li s-a cerut să efectueze un exercițiu de balansare a drepturilor concurente, și anume dreptul la respectul vieții private a reclamantului, pe de o parte, și dreptul angajatorului de a lua măsuri pentru asigurarea conducerii fluente a companiei, pe de altă parte.

În ceea ce privește chestiunea dacă instanțele naționale au asigurat un echilibru just dintre aceste interese, Curtea a observat că instanțele naționale s-au referit expres la dreptul reclamantului la respectul vieții sale private și principiile legale aplicabile. Curtea de apel a făcut trimitere la Directiva UE și la principiile stabilite în aceasta, în particular necesitatea, scopul specificației, transparența, legitimitatea, proporționalitatea și securitatea. Instanțele naționale, de asemenea, au examinat dacă procedurile disciplinare au fost realizate într-o manieră contradictorie și dacă reclamantului i-a fost oferită posibilitatea de a-și prezenta propriile argumente. Totuși, instanțele naționale au omis să stabilească dacă reclamantul a fost notificat în prealabil despre posibilitatea că angajatorul său poate introduce măsuri de monitorizare, și de natura acestor măsuri. Instanța de sector a observat doar că salariaților le-a fost atrasă atenția asupra faptului că cu puțin timp înainte de sancționarea disciplinară a reclamantului, un alt angajat a fost concediat pentru utilizarea internetului, telefonului și copiatorului în scopuri personale.

Curtea de Apel a constatat că el a fost atenționat că nu poate folosi resursele companiei în scopuri personale. Curtea a considerat că, considerând standardele internaționale și europene, pentru a se califica ca notificare prealabilă, atenționarea urmează a fi realizată înainte de inițierea monitorizării, în special când vizează accesarea conținutului comunicărilor salariaților.

Curtea a concluzionat că reclamantul nu a fost informat în prealabil despre întinderea și natura monitorizării angajatorului, sau posibilitatea că angajatorul poate avea acces la conținutul mesajelor. Scopul monitorizării și gradul de intruziune în intimitatea reclamantului, această chestiune nu a fost examinată de către instanțele naționale, deși angajatorul a înregistrat toate comunicările reclamantului pe durata monitorizării în timp real și a printat conținutul acestora.

Instanțele naționale nu au efectuat o evaluare suficientă dacă au existat motive legitime care să justifice comunicărilor reclamantului. Instanța de sector s-a referit, în particular, la necesitatea de a evita deteriorarea sistemelor IT a companiei sau survenirea răspunderii companiei în cazul activităților online ilegale. Totuși, aceste exemple pot fi privite ca teoretice, din moment că nu exista nici o sugestie că reclamantul a expus compania la astfel de riscuri.

În plus, instanțele naționale nu au examinat în mod suficient dacă scopul urmărit de angajator putea fi atins prin metode mai puțin intruzive decât accesarea conținutului comunicărilor reclamantului. Mai mult decât atât, instanțele nu au luat în considerație seriozitatea consecințelor monitorizării și procedurile disciplinare ce au urmat, și anume faptul că a fost concediat, el a primit cea mai severă sancțiune disciplinară. În final, instanțele nu au stabilit la ce moment a procedurilor disciplinare angajatorul a accesat conținutul relevant, în particular dacă el a accesat conținutul în timpul când a somat reclamantul să dea explicații pentru utilizarea resurselor companiei.

Luând în considerație cele expuse, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au protejat în mod adecvat dreptul reclamantului la respectul vieții sale private și a corespondenței și ca consecință au eșuat să asigure un echilibru just dintre interesele concurente.