Potrivit Articolul 46 § 1 din Convenție, statele „se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți”. Acest angajament presupune obligații exacte pentru statele respondente. Pe de o parte ele trebuie să întreprindă măsuri în favoarea reclamantului pentru a pune capăt încălcării și, unde este posibil, să elimine consecințele (restitutio in integrum), și, pe de altă parte, ele trebuie să întreprindă măsuri necesare pentru a preveni încălcări noi, similare.

Prima obligație este, prin urmare, plata satisfacției echitabile, de regulă o sumă de bani, pe care Curtea poate să le adjudece reclamantului în temeiul articolului 41 de Convenție și care acoperă, după caz, prejudiciul material și moral și/sau costurile și cheltuielile. Plata acestor compensații este o obligație strictă care este clar definită în hotărâre.

Însă, celelalte consecințe a încălcărilor nu sunt întotdeauna remediate în modul adecvat prin plata satisfacției echitabile. În anumite circumstanțe, executarea hotărârii poate impune statului respondent întreprinderea măsurilor individuale în privința reclamantului, cum ar fi redeschiderea procedurilor inechitabile, distrugerea informației acumulate cu încălcarea dreptului de confidențialitate sau revocarea deciziei de deportare emisă în pofida riscului supunerii la tratament inuman în țara de destinație. De asemenea pot fi impuse măsuri generale – cum ar fi revizuirea legislației, practicii judiciare, pentru a preveni încălcări noi, similare.

Potrivit Convenției, statele au o libertate considerabilă în alegerea măsurilor individuale și generale care trebuie luate în vederea satisfacerii cerințelor respective. Totuși, această libertate se află într-o strânsă corelare cu monitorizarea Comitetului de Miniștri, asistat de Departamentul pentru Executarea Hotărârilor, care asigura ca măsurile întreprinse sunt adecvate și de fapt ating rezultatul scontat în hotărârea Curții, spre exemplu hotărârea Scozzari și Giunta, cererea nr. 39221/98. În cazul în care chestiunea alegerii măsurilor este în practică teoretică, fiindcă este constrânsă de natura violării, Curtea poate indica ea însăși întreprinderea anumitor măsuri. Ea s-a prevalat de această posibilitate pentru prima dată în 2004 pe două cazuri, dispunând eliberarea reclamanților care au fost deținuți arbitrar contrar Articolului 5 din Convenție, a se vedea hotărârea Assanidze c. Georgia, cererea nr. 71503/01 și hotărârea Ilașcu și alții c. Rusiei și Moldova, cererea nr. 48787/99. În ultimii ani, ca răspuns la Rezoluția Res(2004)3 a Comitetului de Miniștri cu privire la hotărârile care relevă existența unei probleme sistemice fundamentale, Curtea de asemenea a început să furnizeze o identificare mai bună a problemelor sistemice și să prezinte indicații în privința măsurilor generale care se impun.