Mecanismul de control inițial

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția Europeană) din 4 noiembrie 1950. Mecanismul inițial de control prevăzut de Convenția Europeană a fost modificat de câteva ori.

În forma existentă până la 1 noiembrie 1998 (intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția Europeană) mecanismul de protecție a drepturilor omului presupunea existența a trei organe de supraveghere: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia Europeană), Curtea Europeană și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniștri).

Comisia Europeană era un organ judiciar investit cu rolul de „filtrare” a cererilor. Ea se pronunța asupra admisibilității (întrunirea condițiilor formale) cererilor, stabilea circumstanțele de fapt ale cauzelor, propunea soluționarea amiabilă a cauzelor și formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenției. Comisia era compusă din membri aleși pe un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniștri, dintr-o listă propusă de statele părți la Convenția Europeană și își îndeplineau obligațiunile cu titlu individual.

Comisia putea fi sesizată de către un stat parte la Convenție sau mai multe state, în cazul în care considera că un alt stat parte nu respectă dispozițiile Convenției. Numărul unor astfel de sesizări a fost extrem de redus.

Comisia Europeană putea fi sesizată și de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau a fi victime a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenție sau Protocoalele sale, comise de statele părți. Acest drept de recurs individual în fața Comisiei era prevăzut de fostul art. 25 al Convenției și putea fi valorificat dacă statul pârât a recunoscut competența Comisiei printr-o declarație facultativă. În practică, până în anul 1998 toate statele parți acceptaseră dreptul la recurs individual în fața Comisiei Europene.

Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Membrii Curții erau aleși de către Adunarea parlamentară, dintr-o listă de 3 persoane prezentată de state. Judecătorii erau numiți în funcție pe o perioadă de 9 ani și puteau fi realeși și își exercitau obligațiunile cu titlu individual.

Curtea Europeană putea fi sesizată doar după examinarea cauzei de către Comisia Europeană. Acceptarea Convenției Europene nu dădea prin sine dreptul Curții de a examina cauzele depuse împotriva unui stat. Această jurisdicție urma a fi recunoscută printr-o declarație facultativă a statului pârât. Acest mecanism își are originea în dreptul internațional clasic și a fost înscris în Convenție pentru a facilita aderarea statelor la tratat. În practică, de la sfârșitul anului 1989, toate statele părți la Convenție au acceptat jurisdicția obligatorie a Curții.

Nici Comisia și nici Curtea Europeană nu aveau o funcționare permanentă, ci se întruneau în sesiuni de câteva ori pe an. Sediul lor se afla la Strasbourg.

Comitetul de Miniștri – organ politic interguvernamental – avea un dublu rol. În primul rând, el era competent a se pronunța asupra fondului litigiului privind respectarea Convenției, dacă după examinarea cauzei de către Comisie nu a fost sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând, Comitetul de Miniștri avea rolul de a supraveghea executarea hotărârilor Curții Europene, precum și a propriilor hotărâri atunci când s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Procedura cuprindea două etape. Prima etapă se desfășura în întregime în fața Comisiei Europene. Procedura în fața Comisiei era confidențială și se derula pe baza documentelor expediate de părți. În cazuri excepționale Comisia organiza audieri care nu erau publice.

După sesizare, Comisia urma să examineze admisibilitatea cererii, adică în ce mod cererea corespundea condițiilor formale prevăzute de fostele art. 26 și 27 ale Convenției. Astfel, cererea putea fi declarată admisibilă dacă:

  • au fost epuizate toate căile interne de recurs pentru soluționarea litigiului;
  • cererea a fost depusă în termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
  • cererea era compatibilă cu dispozițiile Convenției și a Protocoalelor sale;
  • cererea nu era anonimă, nu era esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Comisia Europeană, nu se examina de alt organ internațional de anchetă, nu era în mod evident nefondată sau abuzivă.

În baza acestor condiții, Comisia decidea:

  • de a declara cererea inadmisibilă (aproximativ 90 % din cereri) – procedura lua sfârșit, deoarece această decizie era definitivă și fără căi de atac, sau
  • de a declara cererea admisibilă – Comisia încerca soluționarea pe cale amiabilă a cauzei.

După constatarea admisibilității unei cereri, Comisia se punea la dispoziția părților interesate, în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție și Protocoalele sale. În consecință, puteau surveni două situații:

  • încercarea de reglementare amiabilă s-a soldat cu succes - Comisia întocmea un raport scurt, care cuprindea expunerea succintă a faptelor și soluția adoptată. Raportul era transmis statelor interesate, Comitetului de Miniștri și Secretarului general al Consiliului Europei în vederea publicării acestuia;
  • încercarea de reglementare amiabilă a eșuat – Comisia perfecta un raport foarte amănunțit asupra faptelor cauzei și formula un aviz asupra chestiunii dacă faptele constatate constituie o violare de către statul pârât a obligațiilor ce-i revin în termenii Convenției. Raportul, întocmit în temeiul fostului art. 31 al Convenției, era comunicat Comitetului de Miniștri și părților. Acest raport nu reprezenta o decizie definitivă.

Urma cea de-a doua etapă a procedurii. După transmiterea raportului Comisiei către Comitetul de Miniștri, Curtea putea fi sesizată într-un termen de 3 luni. Dacă în acest termen cauza nu era deferită Curții Europene, intervenea Comitetul de Miniștri, care se expunea asupra fondului cauzei. În baza raportului Comisiei, Comitetul de Miniștri se pronunța asupra violării Convenției cu votul a 2/3 din reprezentanți. În cazul în care se constata o încălcare a Convenției, Comitetul fixa măsurile care urmau a fi adoptate de către state în vederea înlăturării violării. Decizia Comitetului de Miniștri era obligatorie. În plus, Comitetul de Miniștri avea și funcția de a supraveghea executarea hotărârii. În cazul în care statul nu se conforma hotărârii, Comitetul de Miniștri avea competența de a aplica sancțiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei.

Curtea Europeană putea fi sesizată în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei Europene către Comitetul de Miniștri, de către Comisie, de către statele interesate și de către reclamant (după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9).

Procedura în fața Curții avea un caracter contradictoriu care garanta dreptul apărării și egalitatea părților. Aceasta se desfășura conform unui Regulament interior. De regulă, procedura era scrisă și conținea observațiile părților. În cazul în care se organizau audieri, acestea erau publice. Curtea statua asupra fondului și stabilea dacă un stat a comis o violare a Convenției. Hotărârea prin sine nu anula hotărârea judecătorească sau legea contrară Convenției, ci doar constata violarea Convenției. Curtea putea să acorde o satisfacție echitabilă reclamantului în cazul constatării violării.

Hotărârile Curții erau obligatorii și se transmiteau Comitetului de Miniștri în vederea supravegherii executării lor. Comitetul de Miniștri putea indica adoptarea măsurilor în vederea înlăturării violărilor constatate în hotărâre.

Participanții la procedurile în fața Comisiei Europene, a Curții Europene și a Comitetului de Miniștri beneficiau de imunitățile și facilitățile stabilite prin Acordul European privind persoanele participante la procedurile în fața Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului, încheiat la Londra la 6 mai 1969, intrat în vigoare la 17 aprilie 1971.